Anamaria Vasile

Am văzut-o în metrou pe Alma și m-am îndrăgostit pe loc. După multe încercări am reușit să o cuceresc și să ies cu ea. Până într-o zi când totul s-a prăbușit în jurul meu. Ne-am întâlnit cu prietena ei și când am văzut cine era am încremenit. Fabulos cine era fata și cum s-a terminat totul

Nu sunt un tip cine știe ce îndrăzneț, dar, în clipa în care am văzut pentru prima oară ochii verzi ai Almei, am uitat asta. De fapt, am uitat și câ eram în metrou și că nu se cuvenea să o abordez așa, ca un golan. Mă îndrăgostisem lulea.

Cald. înnebunitor de cald. Ca întotdeauna, la orele după-amiezii, metroul era arhiplin. Nu aveai loc să arunci un ac. și nimeni nu se sinchisea să deschidă geamurile care, dintr-o logică neînțeleasă, erau aproape toate închise. Am reușit cu chiu, cu vai, să-mi fac loc printre două grase cu genți uriașe și să mă atârn de prima bară ieșită în cale.

Nu sunt un tip cine știe ce îndrăzneț, dar, în clipa în care am văzut pentru prima oară ochii verzi ai Almei, am uitat asta. De fapt, am uitat și câ eram în metrou și că nu se cuvenea să o abordez așa, ca un golan. Mă îndrăgostisem lulea.

Cald. înnebunitor de cald. Ca întotdeauna, la orele după-amiezii, metroul era arhiplin. Nu aveai loc să arunci un ac. și nimeni nu se sinchisea să deschidă geamurile care, dintr-o logică neînțeleasă, erau aproape toate închise. Am reușit cu chiu, cu vai, să-mi fac loc printre două grase cu genți uriașe și să mă atârn de prima bară ieșită în cale.

Dintr-odată, am încremenit: era Ea, fata cea subțirică și cu ochii săi verzi. De vreo trei săptămâni, ne întâlneam aproape zilnic în metrou. și de fiecare dată, încercam să-i vorbesc. Nu îndrăznisem decât de două ori. Prima oară, discuția decursese cam așa:

— Fii drăguță, știi cumva a câta stație e Politehnica?

— A doua.

— Doamne, ce cald e! Numai dacă n-ai încotro, ieși în oraș pe căldura asta!

Fata n-a mai răspuns și s-a străduit să-și facă loc spre mijlocul vagonului.

A doua oară, am reușit să mă țin de aceeași bară cu ea. Privea pe geam și încerca să mă ignore. Am întrebat-o:

— Mergi la Politehnică? și eu sunt student acolo. în anul II! Mă cheamă Radu!

— Treaba ta! a spus ea printre dinți și nu știu cum a reușit să se strecoare prin mulțime și să pună o distanță sigură între noi.

Acum, privind-o cum ronțăia alene un covrig, mă gândeam la ce spun fetele, în general, despre cei care le agață prin locuri publice: „golan”, „periculos”, „nu merită atenția” și alte asemenea „complimente”. Fata nu cobora la Politehnică, ci mai departe.

Nu îndrăznisem nicio-dată să o urmăresc și coboram, cuminte, la facultate, blestemându-mi timiditatea. Covrigul se apropia de sfârșit, iar metroul mai avea o stație până să ajungă acolo unde trebuia să cobor, din nefericire. Deodată, am văzut-o cum se albește la față și scapă covrigul din mână. Picături mari de sudoare îi apăruseră la tâmple. Doamna care ședea pe scaun s-a ridicat să-i ofere locul. în secunda următoare, am sesizat ocazia nesperată care mi se ivea, exact în momentul în care fetei i se înmuiaseră genunchii și nu reușea să se așeze.

— Deschideți geamurile! am început să strig, ca un apucat.

— S-o ajutăm cumva! se impacientă și doamna care-i dăduse locul.

Fata era din ce în ce mai palidă și nu reușea să spună niciun cuvânt. Cu chiu, cu vai, se așezase pe scaun și acum își susținea fruntea cu brațul. Imediat cum metroul a oprit în stație, am preluat con-ducerea operațiunii „salvarea”.

— Faceți loc! Trebuie scoasă din sauna asta! am exclamat, luând-o în brațe.

Fata era aproape leșinată și, deși încerca slab să se împotrivească, nimeni nu a băgat de seamă.

— Am eu grijă de ea! am anunțat călătorii, dintre care puțini se sinchiseau, de altfel, de soarta fetei.

— Ai grijă, tinere… m-a avertizat cucoana care-și sacrificase locul, privindu-mă a neîncredere.

Bine că întâmplarea avea loc într-o zi în care eram tuns și îmbrăcat „cuminte”. Dacă m-ar fi văzut madama cu doar trei zile înainte, când purtam încă plete, tri-coul cu Che Guevara și nădragi largi, de camuflaj, ar fi chemat cu siguranță poliția.

Am ajutat-o să se așeze pe un scaun, în stație. Părea că-și mai revenise. Era încă palidă, așa că am scos o sticluță de plastic cu apă minerală din buzunar și i-am întins-o. Era cam caldă, dar fata a băut-o. Pe urmă, a încercat să se ridice.

— Te rog să mă lași în pace! mi-a spus, și tonul ei nu era țâfnos, nici disprețuitor, ci doar rugător.

— Bine, dar aș vrea să ne cunoaștem! — Nu-mi fac prieteni în metrou, chiar dacă m-ai ajutat.

— Dar nu sunt eu de vină că ne-am cunoscut așa. Era mai bine să nu ne fi cunoscut deloc?

— Poate că era mai bine. și acum, du-te la școală, te rog! Mi-a trecut răul, mă descurc eu. A, mulțumesc!

în fața noastră scrâșni un alt metrou. Cu o iuțeală neașteptată, fata a sărit înăuntru, iar ușile s-au închis în urma ei. A treia șansă ratată! în ziua aceea, n-am mai fost bun de nimic. Mă gândeam numai la fata cu ochi verzi și la ghinionul meu permanent. La cursuri, am fost neatent și fără chef. De la ultima oră am plecat chiar, împreună cu amicul meu, Tavi, să bem o bere în zonă. După ce i-am povestit totul, el a sărit imediat cu verdictul:

— știi care e problema fetelor? Vor să dețină controlul, să aibă libertatea de a alege. Cam așa stau lucrurile și cu fata asta, de care-mi povestești: nu se lasă agățată, fiindcă îi lipsește posibilitatea de a alege. De fapt, ăsta e un joc al întâmplării pe care femeile nu-l agreează de obicei.

— Ia te uită, ce filosof ai devenit peste noapte! i-am spus, privindu-l cu admirație.

— Viața te învață, bătrâne!

— Păi atunci, învață-mă și pe mine cum s-o cuceresc! îmi place tare de tot, măi Tavi!

— Uite cum zic eu să faci…

Am respectat întocmai sfaturile prietenului meu. Am pândit-o pe fată câte-va zile, menținând o distanță apreciabilă în metrou. Asta-i convenea, se pare, fiindcă se făcea că nu mă vede. Abia după vreo săptămână, m-am apropiat de ea și am încercat să-i vorbesc. M-a evi-tat și a dat să se îndepărteze, după cum îi intrase în obicei. Atunci, i-am strecurat un bilețel în buzunarul rucsacului și i-am spus:

— Citește-l măcar pe ăsta, te rog!

Pe urmă, am coborât.

Bilețelul îl compusesem împreună cu Tavi. Ne luase vreo două ceasuri să scriem cele câteva fraze care sunau așa: „Fată necunoscută, te rog să-mi dai o șansă, numai una! Nu sunt un golan și nu ai de ce să te temi de mine. Aș vrea tare mult să te cunosc. Am să te aștept de două ori, în două locuri: sâmbătă seară, la șapte, în fața cinematografului „Scala”, și duminică dimineață, la ora unsprezece, la intrarea mare din parcul Herăstrău. Alege din aceste două locuri și momente, dar nu alege să rănești un suflet bun! Radu”.

Așa mă învățase Tavi. Să-i dau două locuri de întâlnire, unul seara, la întuneric și înghesuială, iar altul, dimineața, la lumină și în loc deschis. în felul ăsta, puteam afla ce fel de fată este.

Că doar mă pârlisem o dată. Gloria, prietena mea din liceu, mă lăsase chiar înainte de bac pentru unul mai înalt și cu mușchi, a doua zi după ce-mi jurase iubire veșnică. Trecuseră doi ani de atunci și tot mă mai revoltam când îmi aduceam aminte.

Sâmbătă seara, îmbrăcat cu ce-aveam mai „trăsnet” prin șifonier, m-am postat la intrarea în cinematograf, sperând în același timp ca fata să vină și să nu vină la întâlnire. Când s-a făcut opt fără un sfert, am plecat. Era clar că nu mai venea. Nici nu știam dacă să răsuflu ușurat sau să-mi spun că șansele mi se reduseseră la jumătate. în noaptea aceea, n-am putut dormi. A doua zi, la zece și jumătate, eram în Herăstrău. La unșpe și cinci, am zărit de departe o siluetă care părea cunoscută. Era ea! Când a ajuns lângă mine, a zâmbit stingherită și mi-a întins mâna:

— Alma. Optsprezece ani, proaspăt scăpată din focurile bacului.

— Radu. Despre mine mai știi câte ceva.

— Doar ce-mi spuneai în metrou, când încercai să mă cucerești.

— Nici acum n-am renunțat, să știi. Hai să ne plimbăm, vrei?

Nici nu mai știu despre ce am vorbit. Am ocolit parcul, ne-am oprit la o terasă, iar am pornit, am stat pe iarbă… La un moment dat, Alma mi-a mărturisit:

— Trebuie să recunosc că eram foarte speriată. Până nu demult, arătai cam ciudat, cu părul lung, cu pantalonii ăia largi… Am crezut că ești unul care aleargă numai după fuste și care n-are mai nimic în cap. Se vede treaba că m-am înșelat. Dar nu poți să mi-o iei în nume de rău.

— Nu, nici nu te gândi că…

— Lasă-mă să termin! 0 prietenă de-a mea mi-a povestit că a avut în tim-pul liceului un iubit la care ținea foarte mult, dar care nu numai că a înșelat-o, ci chiar a vrut s-o forțeze să facă dragoste cu el la o petrecere, deși ea era virgină. Aproape că a violat-o. Pentru că priete-na mea n-a vrut, a părăsit-o a doua zi. Dacă nici în cunoscuți nu mai poți avea

încredere, ce să mai spui de cei care te abordează în metrou? De asta am devenit suspicioasă în relația cu străinii, de când mi-a povestit experiența ei.

— Te înțeleg, îmi pare rău. Înseamnă că e ghinionul meu… Mi-aș dori să-ți capăt încrederea…

Pe măsură ce treceau zilele, Alma se acomoda tot mai mult cu compania mea. Se părea că aveam totuși o șansă să-i câștig încrederea.

Așa am crezut, până într-o după-amiază, când serbam, într-un bar, media mare pe care o obținuse Alma la bacalaureat. Trecuseră două săptămâni de la prima noastră întâlnire. La un moment dat, de masa noastră s-a apropiat un personaj a cărui prezență m-a înghețat: era fosta mea prietenă!

— Bună, Alma, ce faci? N-ai mai venit la mine aseară, bestie mică!

— Bună, Gloria! Faceți cunoștință: prietena mea, Gloria, prietenul meu, Radu.

Gloria m-a privit și a înlemnit. Nici eu nu eram tocmai în largul meu, dar ea era de-a dreptul blocată.

— Ce-ați rămas așa? a întrebat Alma, nedumerită. Nu cumva vă cunoașteți?

— Ne… Ne cunoaștem. El e…

— Sunt fostul ei prieten, Alma…

— Cel care a vrut s-o violeze? sări Alma.

— Da, chiar el! zise Gloria, apăsat. Acum vă rog să mă scuzați, nu am de ce să mai stau. Ne vedem mâine, îi mai spuse ea Almei și dispăru.

La masă se lăsă o tăcere preț de câteva clipe.

— Sper că nu o crezi.

— Nu știu ce să mai cred. Nu știu pe cine să cred. E cea mai bună prietenă a mea. Ne cunoaștem de peste un an de zile, iar pe tine te știu de doar două săp-tămâni. M-ai agățat în metrou, ți-aduci aminte?

— Alma, cum poți să crezi că aș face așa ceva?

— Nu mai cred nimic, Radu! Poate ar fi mai bine să nu ne mai vedem… o vreme.

Degeaba am tot rugat-o și-am implorat-o, de începuseră să se uite oamenii din bar la noi. Alma era hotărâtă. Mi-a pus în vedere să n-o mai caut.

0 săptămână întreagă, am stat ca pe ghimpi. Am sunat-o, dar îmi răspundea mama ei, care o chema degeaba la tele-fon. Nu știam nici unde locuiește. Luam metroul de câte trei, patru ori la rând, în sus și-n jos, sperând s-o întâlnesc. Nu s-a întâmplat. Tavi încerca, sfătos, să mă consoleze:

— Mingea e în terenul ei. știe că o cauți. Acum nu trebuie decât să ia decizia corectă. Dacă, după atâtea întâlniri, zi de zi, nu și-a dat încă seama ce fel de om ești, atunci n-ai ce regreta. Nu te merită și basta! Sunt destule fete care merg cu metroul.

— Tu râzi și eu mă perpelesc aici! Cât despre decizia corectă, mă îndoiesc că o poate lua, când știe numai minciuni despre mine. Nu mai am nicio șansă. și asta doar din cauza minciunilor Gloriei! Nu pot să cred că tocmai ea e prietena Almei!

Au mai trecut câteva zile. Tot nimic. Până într-o seară, când, auzind-o pe Alma la telefon, era să scap receptorul din mână de emoție.

— Radu? Trebuie să-ți spun ceva important.

În douăzeci de minute, eram la Universitate. Alma mă aștepta.

— Iartă-mă, Radu! îmi pare rău că m-am îndoit de tine.

și, spunând cuvintele astea, Alma m-a sărutat așa cum n-o făcuse niciodată.

— Cum de ți-ai schimbat impresia?

— Când m-a văzut cum sufăr, Gloria mi-a mărturisit adevărul.

— Mă mir! și de ce a făcut-o?

— Fiindcă era la mijloc prietenia noastră și iubirea mea pentru tine. Acum știu că ea e vinovată pentru despărțirea voastră.

Credeam că nu aud bine. Alma mă iubea!

— și eu te iubesc, Alma! și mi-a fost teribil de teamă că am să te pierd.

Acum, vă scriu de la mare. Eu și Alma suntem la Mamaia, blatiști în camera unor amici mai pricopsiți – Tavi și iubita lui, Ela. Sunt mort după Alma. și îi dovedesc asta în fiecare seară, când cei doi pleacă, discreți, la discotecă, lăsându-ne singuri în cameră.

Povestea de viață prezentată în acest material este ficțională. Unele întâmplări sunt inspirate din viața reală, dar numele personajelor și anumite aspecte au fost modificate.