Sa fiti veseli! Draga, eu stiu ce va spun, cu toata siguranta: oricare ar fi motivul unei intristari sau al unei mahniri, este numai de la draci! N-avem motive. Daca iti creeaza starea aceasta de agitatie, de tristete, isi face cuib satana si-si cloceste ouale; nu mai poti iubi, nu mai poti vedea cu perspicacitate nitel in viitor, cu ratiunea care ti-a dat-o Dumnezeu, nu mai poti, pentru ca tu esti trist. Adica nu esti in stare de nimic – o stare draceasca foarte greu de suportat.
Cand sunteti tristi, ganditi-va la lucrul asta: „Stai, ca este ceva drac aici’.” Si nu acceptati. Baga-ti mintea acolo si zi: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, pacatosul!” Deci, daca ai o stare de veselie, de descongestionare, de dispozitie, inima se desface si ea. Ce inseamna asta: “Eu sunt amarat”? Cum esti amarat, cand Hristos a inviat, cand suntem intelegatori in ceea ce priveste crucea pe care trebuie sa o ducem si noi.
Un om care crede in Hristos este vesel, e plin de nadejde, ca Hristos nu-l lasa cu nici un chip. Si aceasta stare continua de veselie pe unde traiesti, este si o stare de rugaciune si o traire crestina si de inima prezenta la Dumnezeu. Pentru ca asta este secretul: sa ai inima prezenta. Pentru ca Dumnezeu nu are nevoie de cunostintele tale, stie ce vrei. Are nevoie de cererea ta, de atentia ta. Vezi, niste parinti, mama si tata, cand vad pe copilul lor ca-si pune toata nadejdea in ei, mor de dragul lui si nu stiu ce sa-i mai dea.
Parintele Arsenie Papacioc
Extras din ”Ne vorbeste parintele Arsenie”, Vol. III, Ed. Manastirea Sihastria, 2004, pag. 105. O prima cauza a tristetii poate fi lipsirea de o placere, fie existenta, fie nadajduita, asadar, concret vorbind, pierderea unui bun material sau neimplinirea unei dorinte trupesti sau dezamagirea adusa de ea.
In acest caz, leacul tristetii este in esenta lepadarea dorintelor si placerilor „trupesti”, instrainarea de „bunurile” materiale si deplina lor dispretuire. Sfantul Maxim Marturisitorul arata ca „cel ce fuge de toate poftele lumesti se asaza pe sine mai presus de toata intristarea lumeasca” si da ca leac al intristarii dispretuirea celor materiale. Sfantul Ioan Scararul arata si el ca „acela care a urat lumea a scapat de intristare; iar cel ce e impatimit de ceva din cele vazute inca n-a scapat de ea. Caci cum nu se va intrista de lipsa a ceea ce iubeste ?” Iar Evagrie spune:
„Cel ce se fereste de toate placerile lumesti e o cetate de nepatruns pentru demonul tristetii. Caci tristetea e lipsa unei placeri, ce sta de fata ori nadajduite. Si nu poate fi biruit un astfel de vrajmas de avem vreo inclinare patimasa pentru vreun lucru pamantesc. Caci el intinde navodul si naste tristetea tocmai in locul de care vede ca suntem atrasi cel mai mult”.
Intrucat toate patimile au la baza lor iubirea placerii, e de la sine inteles ca la tamaduirea tristetii este in stransa legatura cu tamaduirea de celelalte patimi. Evagrie talcuieste lucrul acesta astfel: „tristetea apare cand nu dobandim ceea ce dorim in chip trupesc; or, de orice patima e legata o dorinta; de aceea, cel care a biruit patimile nu va fi stapanit de tristete […]. Cel care stapaneste asupra patimilor a biruit tristetea, iar cel invins de placeri nu va scapa de lanturile ei.
Cel ce iubeste lumea se va intrista adesea […]. Dar cel care dispretuieste placerile lumesti nu va fi tulb de cugetele tristetii”.
Omul supus trupului pofteste nu doar bunuri materiale, ci si cinstea si slava lumeasca, si atunci cand am vorbit despre patima tristetii am aratat ce stransa-i legatura dintre ea si slava desarta. De aceea, una dintre pricinile cele mai dese ale tristetiie dezamagirea omului ca n-are parte de cinstiri si onoruri ori ca ele sunt prea modeste, prea mici.
In cazul acesta, tristetea se lecuieste prin dispretuirea slavei si demnitatilor lumesti, sau si mai bine printr-o deplina nepasare fata de ele, fie ca le ai, fie ca esti lipsit. „Pentru intristare […] dispretuieste si slava, si necinstea”, indeamna Sfantul Maxim.
