Anamaria Vasile

Oamenii nu apar în viața noastră întâmplător. Niciodată!

”Sunt în tren. La o stație intră un om al străzii. Plin de vânătăi, cu fața umflată. Arată de vreo 30 de ani.

Privind în jur, începe a vorbi:

– Dragi oameni, nu am mâncat de trei zile. Vă spun pe cuvânt. Îmi este frică să fur, pentru că nu mai am puteri să fug. Dar vreau să mănânc foarte mult. Dați-mi cât vă lasă inima. Nu vă uitați la fața mea. Beau. Și ceea ce îmi dați, probabil, tot voi bea! – și se plimba prin vagon.

Avem oameni buni, repede au scos din buzunare ce aveau și i-au dat. La sfârșit, omul s-a întors cu fața spre pasageri și s-a pus în genunchi.

– Vă mulțumesc. Să vă dea Dumnezeu de toate!

Și, dintr-o dată, un tip de lângă ultimul geam începe să țipe la omul străzii:

– Nenorocitule, ticălosule, hoțule! Ceri bani. Dar eu poate trebuie să-mi hrănesc familia. Poate m-au dat afară de la muncă în a treia zi. Dar eu nu cer la fel ca și tine, gunoiule.

La un moment dat, omul străzii, scoate de prin buzunare tot ce are, adună toți banii și îi întinde tipului.

– Poftim! Tu ai nevoie de ei!

– Ce? Se miră bărbatul.

– Ține! Ai mai mare nevoie de ei. Mie oamenii îmi vor mai da. Oamenii sunt buni. Pune banii în mâinile lui, se întoarce, închide ușa și iese pe peron.

– Ei! Stai! Protestează bărbatul și aleargă cu banii în mână după omul străzii.

Toți din vagon au rămas uimiți și au căzut într-o liniște profundă. Vreo cinci minute au ascultat dialogul de pe peron. Tipul urla că oamenii sunt de rahat.

Omul străzii îl asigura că oamenii sunt buni și minunați. Tipul încerca să-i dea banii înapoi. Celălalt nu primea banii nici în ruptul capului.

Totul s-a terminat când omul străzii și-a continuat drumul, iar celălalt a rămas singur. Nu avea nici o grabă să se întoarcă înapoi în vagon. A fumat o țigară.

Oamenii urcau și coborau din tren. Iar, într-un sfârșit, s-a întors la locul lui și tipul respectiv. Nimeni nu-l lua în seamă.

Trenul se oprea din când în când. Cineva urca, cineva cobora. Am mai mers vreo 5 stații. Am ajuns și la stația mea. M-am ridicat și m-am îndreptat spre ieșire. Trecând pe lângă bărbat, m-am uitat repede spre el. Stătea așezat, întors spre geam și plângea…”