Învaţă să-ţi cunoşti copilul şi ai încredere în el întotdeauna.
Acest lucru l-a făcut cu mine tot timpul tatăl meu. Când mergea la şcoală şi primea de la vreun profesor reproşuri la adresa mea, întotdeauna mă întreba cum au stat lucrurile în acele situaţii. Iar după ce asculta varianta mea, mergea şi discuta cu dascălii (atunci când era cazul) şi le explica că situaţiile nu au fost chiar aşa cum le-au prezentat ei. Asta m-a determinat să-i spun mereu adevărul, chiar şi atunci când nu mă avantaja. Faptul că niciodată nu m-a pedepsit şi că m-a tratat tot timpul ca pe egalul său şi nu ca pe un copil mic şi fără minte, mi-a şi crescut enorm încrederea în forțele proprii.
Nu alege în locul lui!
Ține întotdeauna cont de părerile lui. E greu! Şi mai încerc câteodată să îmi fac copila să-şi schimbe părerea. Am fost recent la un magazin şi i-au plăcut nişte pantaloni odioşi, cu un model extrem de încărcat. După ce i-am spus că sunt urâţi, ea mi-a explicat că ea îi poartă şi că ei trebuie să-i placă, i-am cumpărat. M-am enervate totuşi pe mine că nu am făcut acest lucru înainte de a-i explica că se face de râs dacă o să-i poarte, pentru că eu îmi amintesc şi acum că mama nu a vrut să îmi cumpere o pereche de pantofi verzi, deşi eu îi adoram. Mi-a luat unii la fel, dar roşii. Mi-a motivat gestul ei prin următoarea frază: nu ţi-i iau verzi, că o să te confunde vaca cu iarba şi o să te mănânce. Deşi stăteam în oraş şi nu prea aveam treabă cu animalele, nici nu am crezut ce mi-a spus şi am rămas și foarte dezamăgită. Îmi amintesc că din primii bani câştigaţi de mine, am fost cu o prietenă la piaţă şi mi-am luat… Exact: o pereche de pantofi verzi. Și lucrurile aparent mărunte pot crea frustrări uriaşe.
Şi îmi mai amintesc că mamei mele nu-i plăcea deloc părul lung, aşa că mă tundea “ca un castron”. Plângeam mult la acele episoade, dar nu aveam scăpare. În rest, mama ţinea cont de opiniile mele. După cum vedeţi, nu ies în evidenţă în sufletul meu sutele de decizii în favoarea mea, îmi aduc aminte acele momente care nu au corespuns cu dorinţele mele. Aşa că, încerc să îmi las fiica să aleagă singură pentru ea.
Extinde-i cât de mult poţi orizontul.
Şi aici stau bine. Încă de la un an şi nouă luni (acum are cinci ani şi cinci luni), mergem la diferite activităţi. De la cursuri de dansuri, ju-jitsu, balet ori întot. Sunt mulţi părinţi care-mi spun că îmi chinui copilul. Însă consider că atât timp cât ei îi face plăcere acest gen de activităţi, nu fac nimic rău! Îmi reproşez că nu îmi permite timpul să încercăm cât mai multe lucruri noi. Să aibă un orizont cât mai larg, să ştie cum se fac cât mai multe lucruri. Mă gândesc că, experimentând toate aceste lucruri, atunci când o să termine liceul, nu o se se numere printre acei elevi care aleg o facultate la modă. O să aleagă ceva ce îi place. Că o să ştie până atunci ce vrea să facă pe viitor.
Petrece timp cu el.
Nu stau aşa de bine pe cât aş vrea la acest capitol. Am un job care mă solicită destul de mult şi nu mai am puterea să mă joc cu ea atât de mult cât îşi doreşte. Dar, încerc, pe cât pot, să mă implic. Am fost în weekend afară, în părculeţul de lângă casă, şi a văzut nişte studenţi care luau picnicul în parc. Aşa că am fost la magazin, am cumpărat ce şi-a dorit ea, am trecut pe acasă, am luat o păturică şi am făcut şi noi un picnic. Mi se închideau ochii, dar bucuria din ochii ei a făcut să-mi treacă orice urmă de oboseală.
Lasă-l să experimenteze.
Nu e mereu plăcut să cureţi făina uscată din vase. Nici să-ţi dai seama că a pus în mâncarea ei tot pliculeţul de boia dulce, zece ouă, ultima porţie de cafea. Nu mi-a picat bine nici când vecinii m-au certat că las copilul să se joace într-o băltoacă din faţa blocului. Am fost avertizată că o să se îmbolnăvească! Însă nu cred că îi putem ţine la distanţă de tablete, telefoane şi televizor, dacă nici nu-i lăsăm să se joace aşa cum noi o făceam pe vremuri.
Nu pune presiune pe el.
Notele nu au nicio importanţă, esenţial e să ştie să se descurce în viaţă. Ei bine, acesta-i capitolul unde eu stau cel mai prost. Nu suntem încă la şcoală, dar recunosc că nu mi-ar plăcea să fie ultima din clasă. Chiar dacă ar fi foarte fericită. Pentru că nu cred că te poţi simţi bine atunci când nu ştii ceva, atunci când eşti arătat cu degetul. Asta nu înseamnă că o să fie tragedie dacă o să vină acasă cu un patru. Dar, eu aş vrea ca orice lucru pe care-l face să încerce să-l facă bine, să se implice total. Nu ştiu cum trebuie procedat. Pentru că mi se pare că la şcoală sunt materii multe şi că nu-ţi pot plăcea toate atât de mult încât să ai numai zece decât dacă părintele pune presiune pe tine şi atunci înveţi, pentru că nu vrei să îi superi. La acest capitol, când nu aveam copil, lucrurile erau foarte clare. Credeam că o să fie bine dacă o să înveţe ce vrea, când vrea, la ce vrea. Mai cred asta! Dar ce fac dacă o materie nu o să îi placă, o să aibă note mici, dar o să o frustreze acest lucru? Poate mă ajutaţi voi cu sfaturi.
