Amintirile sunt ceea cu ce trăiesc bătrânii. Ei propriu-zis zi de zi și pas cu pas își amintesc viața și o studiază până la cele mai mici detalii.
Anume în această perioadă are loc conștientizarea tuturor lucrurilor, care nu au fost făcute corect și utilizarea irațională a timpului, care niciodată nu va mai putea fi recuperat.
Psihologul și scriitoarea rusă Anna Kiryanova a observat o deosebire în povestirile oamenilor vârstnici. Este o concluzie profundă și exactă.
Și anume cu aceasta ar trebui să lucreze generațiile tinere.
CE VOM REGRETA LA BĂTRÂNEȚE?
„La bătrânețe nu vom regreta cel mai mult că am călătorit puțin.
Nu vom regreta că am oferit puțină atenție dezvoltării noastre spirituale. Nu vom regreta că ne-am educat rău copiii.
Nu vom regreta că nu ne-am dedicat artei. Deși s-ar putea să regretăm acest lucru — așa scriu unii psihologi, care mai au mult de trăit până la bătrânețe
Am discutat cu mulți oameni foarte bătrâni, care aveau mintea destul de lucidă. Cel mai mult ei regretau că au permis să fie utilizați cu impertinență și că au suportat jignirile nemeritate și meschine.
„De ce nu am putut răspunde, când șeful meu mă obliga să lucrez cât pentru trei?” — spunea o doamnă.
Iar alta își amintea de rudele, care veneau în ospeție în camera, în care ea se înghesuia cu soțul și 2 copii. Și își prelungeau vizita cu săptămânile. Iar ea făcea curățenie, spăla, gătea și îi servea pe toți așa cum se cuvine — cu toate că de ce așa se cuvine?
Cineva a suportat cruzimea soțului alcoolic.
Altcineva — cerințele nerușinate ale persoanelor absolut străine: nu din cauza lașității sau fricii, ci pur și simplu ca să nu supere, să nu rănească pe cineva.
Să rămână un om bun în fața consumatorilor — iată care era regretul tuturor. Și reflectau cu voce tare cum acum, de la înălțimea anilor trăiți, ei ar fi refuzat simplu și liniștit.
Apa fierbinte se dădea o dată pe săptămână. Și în această zi se adunau toate rudele la o femeie cu 3 copii, ca să-și spele rufele. Și, evident, făceau și baie.
Iar ei nu-i rămânea timp pentru spălatul rufelor și scăldatul copiilor săi. Și la 90 ani ea își amintea cu amărăciune și nedumerire despre acestea — nu se întreba de ce rudele ei procedau astfel, ci de ce ea nu a găsit cuvinte, ca să-i refuze…
Ea regreta amarnic!
Iată ce sigur vom regreta — timpul pierdut inutil și fără scop, eforturile și jertfele, robia benevolă și răbdarea inutilă, pe care nimeni nu o aprecia.
De aceea, nu trebuie să suportați lucrurile inutile. Atunci vă vor rămâne timp și putere și pentru călătorii, și pentru copii, și pentru nepoți, și pentru artă. Și sănătate vă va rămâne. Iar amărăciunea din suflet va lipsi — pur și simplu trebuie să învățați să spuneți „Nu”.
Și gata.
Sau pur și simplu să ignorați cerințele nerușinate, dedicându-vă creativității, călătoriilor sau odihnei. Sau — educației copiilor…”