Anul trecut m-a asteptat mama cu nerabdare sa ajung acasa, in Bucovina. Si pentru ca nu ma vazuse demult, dar si pentru ca venise de la biserica si, stiind ca eu trebuie sa sosesc, isi cumparase un pepene si statea cu el in fata, asteptandu-ma… ca sa i-l tai! Mama mea nu taie nimic cu cutitul, duminica. Nici nu gateste. Toate se fac sambata seara la mine in sat, dupa ce bat clopotele si se lasa lucrul. Asa era pe vremea copilariei mele, asa m-a crescut mama si asa tine ea randuiala si acuma…
Duminica e ziua Domnului si trebuie s-o sfintim, zicea mama. Asa ca nu primeam haine curate, daca nu mergeam la biserica! Imi dadea si cativa lei pentru milostenie, chiar daca nu ceream, pentru ca spunea ca…
„… Eu nu ma duceam la biserica fara un ban pentru saraci. Atata plangeam la mama, pana capatam un banut, cat de mic, ca sa-l dau la un om nacajit… Altfel nu mergeam la biserica. Si mama, saraca, facea ce facea si-mi dadea. Eram tare miloasa! O, de-as mai fi s-cuma asa si daca as mai avea s-acuma credinta de atunci!…
N-am sa uit cate zile oi trai cum m-a binecuvantat un om care venea din lagar, dupa razboi, cu un sac in spate, legat ca un fel de traista, si care m-a rugat plangand: Copila, vin de departe tare si-s atata de flamand! N-ai cumva o bucata de mamaliga, ca n-am mancat nimica de trei zile? Si eu atuncea mi-o fost tare mila si m-am dus si am smuls niste ceapa din gradina si i-am dat singura noastra mamaliga s-o manance! S-o mancat omul acela s-atata mi-o multumit!…
– Si bunica…?
– Mama, saraca, ma tot intreba si ea: Copila si noi ce mancam acuma? – ca mamaliga era toata mancarea noastra din casa. In sinea mea eram insa tare multumita ca l-am saturat pe saracul acela! Pe atuncea, cand ne era bine, mancam mamaliga cu zer, sau turta cu tarate. Mai tarziu, cand mama mai lucra cu ziua la scoala, ne mai dadea directorul – Rotar il chema – s-aruncam cojile de la cartofi si eu le spalam, le prajeam un pic si le mancam.
S-acuma zicem ca-i rau?!… Asta nu-i chin! Sa ne fereasca Dumnezeu de chin! Chin era cand umbla saraca mama sa imprumute un crac de lemn sa aiba cu ce face focul si eu zaceam la pat si era inghetata apa in galeata in casa! Sau cand am stat cu picioarele-n cenusa, ca sa-mi tina de cald, ca nu mai aveam lemne de pus pe foc. Si de mers la scoala mergeam cand eu, cand Zaharie (fratele), ca n-aveam decat o pereche de opinci, s-acelea erau mari, ca erau ale mamei.
Am fost nacajiti tare, ca mama o ramas vaduva cu doi copii – pe mine ma avea in pantece – si eram atata de saraci ca n-aveam nici obiele toti. Pe urma m-am si imbolnavit de angina difterica si n-am mai putut vorbi. Zaceam la pat si intr-o zi de iarna, pe cand mama se dusese sa caute ceva de lucru si mancare, au intrat in casa noastra doua tiganci, doua satrarite. N-aveau ce sa fure, pentru ca noi n-aveam nimic, si atunci una dintre ele a tras de pe mine cerga cu care eram invelita, insa cealalta, mai miloasa, a oprit-o si i-a zis: Las-o, tu, nu vezi ca moare! Atunci m-am imbolnavit mai tare pentru ca m-au lasat dezvelita in frig si eu nu ma puteam misca sa-mi trag cerga inapoi pe mine. Era in iarna de dupa razboi. Aveam doar 9 ani cand am ramas muta.
Din gura-mi curgea doar sange, iar mama n-avea bani sa ma duca la doctori si nici nu aparusera inca antibioticele. Intr-o zi, in postul Craciunului, au venit la mama matusa Catrina, nanasa Maria si cu Juravloaia. Si matusa o intrebat-o pe mama: N-o murit, Olimpie, c-am auzit clopotul si de-asta am venit pe la voi? Eu insa am avut un vis in noaptea aceea. Desi eram asa de saraci ca nu aveam masa si scaune, in schimb avea mama pe perete o icoana cu Sfantul Ioan cel Nou de la Suceava. Era singura noastra icoana. Si in noaptea aceea l-am vazut pe sfant iesind din icoana si venind la capataiul meu.
Si mi-a spus sa-mi fac ceai din florile de la icoana lui, ca ma voi face bine! Mie imi placeau mult florile si-i pusesem langa icoana niste boncani (pentru ca nu-si pierd culoarea), busuioc si vazdoage. Buun. Problema era, cum sa-i spun mamei sa-mi faca ceai, pentru ca nu puteam vorbi si nici macar degetele nu mi le puteam misca? Cum venisera femeile acelea la mama si erau interesate de moartea mea, au venit si pe la mine, pe la pat, iar matusa Catrina si-a dat seama ca vreau ceva. Dupa cateva ore dencercari, au adus creion si hartie si pana seara am reusit sa scriu – mai degraba mama a scris cu mana mea! – cuvantul ceai. N-am reusit insa decat a doua zi sa le fac sa inteleaga ca vreau ceai din florile de la icoana: vedeau ca ma uit fix la Sfantul Ioan si atunci mama a stabilit ca daca ele ghicesc din ce sa-mi faca ceaiul, eu sa inchid ochii.
Am clipit la flori, dar mamei ii era cam frica sa-mi faca ceai din ele, nanasa Maria insa i-a zis: Fa-i, Olimpie! S-asa moare! Greu am mai inghitit ceaiul acela, pentru ca toata gura imi era o rana si-mi supura, dar dupa trei zile, pe cand mama era aplecata sa aprinda focul in soba, am reusit sa articulez cuvantul mama! I s-a parut mamei ca aude ceva, dar a crezut ca a fost o pisica… In ziua aceea n-am mai putut zice vreun cuvant, dar a doua zi i-am cerut ceai. Si m-o luat mama plangand in brate si a zis: Savetuca, daca tu ai grait, si mortii din morminte vor invia! Si m-o ajutat Dumnezeu si Sfantul Ioan si mi-o revenit graiul si m-am facut destul de bine pana primavara. Dar era foamete si eu eram tare slaba. Atat de slaba ca ma tinea mama in brate in timp ce torcea cu furca-n brau. Si s-a uita odata la fus si a vazut ca era mai gros decat piciorul meu, s-atunci s-o hotarat sa ma trimita cu Carsul, cu ceilalti copii, in Ardeal. Si a avut grija Dumnezeu de mine si i-o dat inima buna la un crestin, la Mihai Rachita, din satul Soimeni, judetul Cluj.
Si m-o hranit cu lapte de bivolita vreo trei luni de zile si asa m-am intremat si m-am facut bine. Si m-am gandit atunci ca pentru orice lucru bun Dumnezeu se va bucura si m-am hotarat sa nu mai tai cu cutitul nimica duminica. Macar atata puteam face si eu pentru cata minune a facut El cu mine!”.
Traieste mama mea in Bucovina, in comuna Bilca, si poate confirma… cat este de bun Dumnezeu!
